Am primit cartea Legendele țării lui Vam când aveam 10 ani, am citit-o prima dată câțiva ani mai târziu, cred, și am rămas cu o amintire sumbră despre ea. Legendele Olimpului mi s-au părut luminoase, astea sunt întunecate rău. Le-am luat de acasă pentru că eram curioasă să le recitesc și să văd dacă sunt așa de ciudate pe cât îmi aminteam. Nu sunt. Ce e înspăimântător este modul în care ți se schimbă perspectiva asupra lumii. Ai zice că e bine că nu mai vezi lumea ca la 10 ani, că ne-am maturizat doar, dar vestea proastă este că ne-am maturizat și lucrurile nu ni se mai par ciudate, nu mai suntem curioși, încercăm să ghicim, să anticipăm, să stăm pe cărările bătute. Și asta nu e foarte bine. Din când în când, nu strică să recitim cărțile copilăriei, ca persoana care suntem acum să afle cine am fost la început.