Am citit-o. Sunt 3 povestiri, despre 3 femei, care și-au petrecut viața privindu-se prin prisma operei, copilului, soțului, iar când opera începe să nu mai fie originală, copilul nu mai vrea să le calce pe urme, soțul descoperă că mai există și alte femei pe lume, au de ales între a se privi pe ele fără intermediar, sau a nu (se) mai privi deloc, care de altfel mi se pare a fi alegerea în ultima povestire, un monolog trist și dezlânat pe care nu îl pot atribui nimănui, nu-mi pot închipui personajul prezentat.
Ce mi se pare foarte interesant este că Simone de Beauvoir a fost extrem de uimită de primirea acestei cărți; cititoarele ei, în loc să se revolte și să se considere avertizate asupra pericolelor de a trăi viața prin intermediul altcuiva, au empatizat cu personajele. Nu văd unde este surpriza. Nimeni nu este niciodată avertizat de nimic din ce spun ceilalți, și de cele mai multe ori, nici măcar propria experiență nu reușește să ne dea o palmă peste ceafă suficient de sănătoasă încât să ne trezim și să privim cu ochii noștri, asta dacă i-am avut vreodată.
Nu știu cum e mai bine, dacă tot trăiești în lumea ta, să te trezești, sau să nu te mai trezești? Dacă la 30 de ani poți să mai păstrezi oarecari dubii asupra tinereții (sau bătrâneții) tale, la 40 de ani mă gândesc că totul este limpede în această privință, e clar că nu mai ești tânăr, dar nu ești nici bătrân încă, mai are sens să devii lucid, o mai poți lua de la început? Și nu mă gândesc aici la aspectele practice, astea sunt ușor de acomodat dacă ai un pic de voință sau noroc. Mă gândesc: cum supraviețuiești dacă descoperi prea târziu că tu nu ești tu, ești o proiecție a vieții celorlalți, iar dacă ei nu mai vor să-și proiecteze viața într-a ta, nu mai ești deloc.. Trist..
Cartescu 