Am terminat Viaţa în înalta societate, tot tristă este. E un pic dificil să te identifici cu personajul principal pentru că e un tip mediocru (ceea ce, desigur, nu se poate spune despre nici una din persoanele din jur), al cărui viitor nu doar că s-a întâmplat deja, dar s-a întâmplat oarecum altfel decât ar fi jurat el că a văzut.

E o poveste a resemnării, nu cea de la final, cea de la bun început, dinainte chiar de început, de la prima parte. Chiar nu contează că e vorba de înalta societate, eu o văd ca pe o metaforă. Ar putea fi orice societate, atâta vreme cât este alta decât cea din care faci parte. Este despre cum dacă te concentrezi pe destinaţie, şi nu pe călătorie, le ratezi pe ambele. Până la urmă toţi murim, şi asta este o destinaţie absolut certă, deci ce sens are să ne batem capul cu unde ajungem? Tot ce contează este să te bucuri de view şi să nu fii la sfârşit aceeaşi persoană care a plecat, că atunci chiar nu mai are nici un sens tot efortul.