Alb, negru și câteva nuanțe de nebunie intermediară

Chiar dacă n-am mai scris nimic, am fost harnică și am bifat muncitorește toate cărțile pe care mi le-am propus in concediu.

Am citit Întinsa Mare a Sargaselor, despre care am aflat că s-au făcut două filme, nu unul (pe primul îl văzusem și eu, n-am băgat de seamă legătura cărții cu Jane Eyre). Ideea mi se pare genială (să scrii o carte despre cum a ajuns să înnebunească nevasta lui Rochester din Jane Eyre), iar cartea este foarte diferită de continuarea ei, de fapt, nu au altă legătură decât cea a personajelor și a fluxului de evenimente în timp. Nu e o carte moralizatoare, nu e clar cine e bun și cine e rău, capitolele sunt scrise din perspectiva unor personaje diferite, îl înțelegi chiar și pe Rochester, deși nu e deloc victima din continuarea romanului. Mi-a plăcut foarte mult. Sunt două lumi care se lovesc, britanicii (și nu numai) care au zăpăcit lumea cu imperiul lor, țările astea din Caraibe cu altfel de oameni, cu peisaje de paradis dar în care nu poți să trăiești, pentru că o iei razna, cu magia negrilor, cu ura pentru albi, toate astea nu apar deloc în cărțile europene ale momentului (ma rog, momentul fiind totuși niște sute de ani mai târziu) – sau poate nu le-am găsit eu.

Cartea e oarecum oglinda celei despre Jane Eyre, pentru că începe cu povestea copilăriei protagonistei, pe care, ingenios, autoarea a botezat-o Antoinette, nu Bertha – așa îi spunea soțul ei pentru că probabil vroia să grăbească toată nebunia și să rămână cu banii (dacă vreți tot ghidul citiți cartea). Oricum, n-o s-o povestesc aici, nu despre asta e blogul, dar e un exemplu de cum pot fi foarte multe perspective ale oricărei povești. O să citesc și Jane Eyre (o altă carte victimă a plăcilor de vinil).

tot despre căsătorie (și cu asta, gata)

Am terminat Committed. Merită citită. Cât despre naivități, toate popoarele le au, cu noi în frunte. Când eram mică și am aflat despre limbile străine, nu înțelegeam de ce alți oameni spun lucrurilor altfel decât se cheamă ele și îi compătimeam, mă gândeam că le este greu, săracii, să spună la scaun chair, când ei știau foarte bine că se cheamă scaun. Și dacă tot vorbim de limbile străine, ieri am fost să ne dăm în mașinuțe la mall (unde altundeva?) și în capul scărilor rulante erau niște bronzați care vorbeau la telefon și dădeau indicații altora despre unde sunt ei: La Guies! Guies, mă! (cu accent pe u) Mi-a luat o vreme să mă prind despre ce vorbeau..

Revenind la chestiuni mai serioase, mi-a plăcut ideea de a descoperi ce înseamnă căsătoria pentru tine, de a-ți găsi locul față de ea, și de a studia istoria ei ca să vezi ce a însemnat și pentru alții. E un mod de a privi lucrurile fără fluturași și aer în cap. De adoptat.

Acum mă apuc să citesc și cărțile pe care le luasem pentru vacanță. Repejor, repejor, că nu mai e mult.