Am primit un comentariu la postul precedent și am simțit nevoia să mă apăr. După care m-am răzgândit, pentru că uneori faptul că ne apărăm determină atacul.

Am citit zilele trecute din posturile de mai demult și am constatat că scriam mai bine pe vremuri, când eram mai obosită, mai stresată, cu mai puțin timp. Paradoxal? Nu. La fel de puțin surprinzător ca faptul că oamenii nu își folosesc abilitățile cognitive mai bine când au o perspectivă mai bună a banilor, ci când fac ceva ce îi interesează în sine și ar face același lucru și fără bani. Dacă vreți o detaliere a conceptelor, vedeți aici, pe mine m-a impresionat animația, dintr-o perspectivă profesională mai degrabă decât artistică, a unuia care caută tot timpul imaginea care face cât cele o sută nu de cuvinte ci de pagini de bla bla pe care trebuie să lucrăm. (Disclaimer: în cazul în care sunteți clienți / colaboratori, bla bla nu se referă la materialele voastre, ci la materialele celorlalți clienți / colaboratori.)

Temă de reflecție apropos de autonomia salvatoare: dacă oamenii ar avea libertatea să lucreze în fiecare zi ce doresc, cum doresc și cu cine doresc, dar la anumite intervale ar trebui să arate rezultatele, credeți că rezultatul s-ar multiplica? (E retorică, nu răspundeți, decât cu exemple personale bine documentate).

Da, cred că ar trebui să fim foarte buni la o chestie, măcar la una, chit că aia e că știm să coacem cea mai bună pâine, sau să ne dăm măiastru cu rolele, sau să cântăm la tamburină. Însă dacă vrei să le faci pe toate 3 în același timp, șanse sunt să ne rupem dinții, să ne strepezim urechile și să rămânem și nemâncați.

PS: Indiferent cât de neclară a fost această reluare, promit că nu mai revin asupra ei. Găsesc eu altele.