N-am mai citit. Am încercat Herta Muller și nu m-a prins. După două pagini aveam impresia că citesc extrase romanțioase din oracole. Sunt sigură că nu pentru asta a luat premiul Nobel și că e vina mea, a momentului, a alinierii de stele sau a vecinilor care mă persecută și din toate aceste motive, nu mai pot să citesc. M-am străduit atât de tare cu Entre les murs că până la urmă am reușit să o rătăcesc prin casă. Cartea cu lucrurile importante n-am găsit-o nici până acum, deși m-am prefăcut intens că o caut. Ultima dată când am mers cu metroul am luat cu mine niște nuvele de Boris Vian, pe care am catadicsit să le deschid la nici trei ani după ce le-am cumpărat. N-au mers. Am pe noptieră un teanc de cărți din care am tot citit dar parcă nu-mi vine să scriu despre ele, am impresia că mă spionează cineva, așa-mi trebuie dacă am vrut blog, puteam să scriu într-un fișier care să rămână de-a pururi pe propriul meu calculator. Evident, n-aș mai fi scris chiar nimic.

Și acum am timp. E 1 jumate noaptea, nu am leșinat de oboseală, nu trebuie să mă trezesc la 3, 5 și 7 jumate. Aș putea să citesc, dar mi-a pierit cheful. De unde rezultă clar că pofta de a citi este invers proporțională cu condițiile propice acestei activități. Degeaba visam eu cu ochii deschiși la momentele în care o să am timp..

Dacă nu te constrânge nimic, se cam duce dracului plăcerea evadării..