Lună: august 2010

Unde sunt mătușile de altădată?

În parcul IOR e un târg care părea că ține doar un weekend dar iată că au trecut săptămânile și nu s-a mai mișcat de acolo. Printre chicioșeniile de sezon și cârnați de casă e și o tarabă cu cărți, de la care într-o seară m-am îmbogățit cu cea din imagine, și anume Bărbații sunt niște porci, de Rodica Ojog-Brașoveanu, cu care am petrecut în trecut oarece momente drăguțe. Nu mi-am luat cartea pentru că aș fi din cele care cred că bărbații sunt niște porci, ci pentru că am crezut că e funny (unele din cărțile ei sunt, deși nu ăsta este scopul principal) și vroiam să profit de euforia celor două biciclete și să bat fierul cât e cald, mai ales dacă motivul căldurii nu sunt cele 50 de grade de afară și, la 10 secunde după ce ai oprit AC, și dinăuntru. De altfel, dacă pe Jerome K. Jerome l-aș fi recomandat pentru un premiu pentru nețărmurită imaginație în inventarea titlurilor, pot spune că acest titlu are puțină (sau deloc) legătură cu ce se află între coperți. Am citit o serie de întâmplări cu amor și pungășii, dar mai ales cu străinătățuri, mătuși bogate și țoale din neckerman. Asupra acestui subiect am de gând să stărui, pentru că trăiesc un (alt) moment intens de disonanță cognitivă.

Poveștile din carte mi-au amintit de Ileana Vulpescu și cărțile ei, atâta că aici nu avem mai nici un personaj pozitiv cocoțat pe soclu, personajele sunt mai în tonuri de gri. Cu toate astea, atmosfera cărții pare veche și pe alocuri desuetă, dintr-o lume pe care nu o recunosc deloc, pentru că nu era așa în preajma revoluției.

Am trăit și eu pe vremuri. Aveam 12 ani la revoluție sau ce-o fi fost, dar eram ceea ce se poate numi un copil atent și conștient pe ce lume e, așa că îmi amintesc o căruță de chestii. Nu locuiam în București, ci în Constanța. Dacă exista vreo diferență culturală între aceste orașe, eu nu am simțit-o, am fost în București imediat ca acasă, ceea ce nu mi s-a întâmplat prin alte părți din țară. Înainte de asta am locuit în Brăila, mare diferență de mediu, lumea mai liniștită, mai așezată și mai citită. În Constanța eram prietenă cu copii de diverse persoane active politic si / sau directori de diverse institutii cheie. In Braila colegii imi erau mai degraba din familii de chirurgul X, pianistul Y, etc. Ca sa zic asa, am vazut oameni din amandoua lumile. Si pot sa zic, cu maxima sinceritate:

  • Nu, lumea buna nu dadea baluri mascate.
  • Nu, oamenii nu aveau in mod curent cate o matusa batrana care le lasa un apartament micut dar cochet in Bucuresti. Asta se intampla doar moldovenilor adevarati si am dovezi in acest sens.
  • Nu, lumea buna nu isi impana frazele cu expresii frantuzesti pe care nici profu meu de franceza din liceu (care stia ce vorbeste) nu le-ar fi inteles.
  • Nu, femeile nu aveau neaparat o prietena plecata in strainatate care le trimitea regulat lagerfeldele iesite din uz.

In schimb, toti acesti oameni locuiau la bloc, in apartamente asemanatoare cu cel in care stateam si eu, se stingea si la ei lumina cand se lua pe partea aia de strada, avantajul lor vestimentar consta intr-un training cu imprimeu cauciucat de la shop, purtau si ei blugii pana se rupeau de tot (drept e ca altii nu ii aveau deloc), aveau o biblioteca cu carti ce serveau si la altceva decat la adunat praful si una peste alta aratau a oameni normali, atata ca de la ei se tragea firul de la video si puiu si cascavalu pentru sindrofii ii costa un singur telefon (de care nu i-am vazut sa abuzeze, ca le-am vizitat frigiderul si intre aniversari), nu doua zile de sunat ocupat la casa de comenzi.

Asa ca nu inteleg despre ce e vorba in cartea asta..  Oare am trait si eu in lumea asta si nu m-am prins? Sau lumea asta exista undeva intr-un miez de Bucuresti pe care eu nu l-am vazut deloc?..

Mocheta face baie – Virtuțile balconului uscător – De ce emailul este nociv pentru sănătate – Pe căldură prin oraș – Service-urile din București și angajații lor simpatici – Ce trebuie să (nu) știe o doamnă – Bubu face schimb de mingii – Marea prăfuire

Gata, am terminat-o. Super funny deși pe la final poporul german a ieșit cam terfelit din toată afacerea.

M-au impresionat tare de tot subtitlurile, mi se pare senzațional să incluzi un mini-rezumat de o pagină la începutul unui capitol care are cam douăzeci. Am încercat și eu, după cum vedeți, și chiar cred că am un dar natural pentru această (în curând) specie literară.

Și ca să vedeți că nu am citit așa, aiurea, fără să reflectez adânc și să-mi însușesc ceva tehnici narative, o să vă povestesc pe scurt partea cu angajații simpatici.

Nu poate fi nimic mai plăcut ca o plimbare prin București, vara, la orele amiezii. Iar dacă se întâmplă să mergi și cu mașina fără aer condiționat, vei avea parte de o experiență autentică a vieții în acest oraș. Dacă un turist ratează această experiență, e ca și cum ar fi venit aici și n-ar fi vazut Casa Poporului (ceea ce nu e mare lucru, de fapt, dat fiind că o poate vedea și de pe Lună, mi se spune). Ca bucureștean/ă, te poți simți turist în fiecare zi dacă dorești și, în funcție de emoțiile care lipsesc din viața ta, îți poți condimenta existența cu o vizită în instituțiile publice (dacă la serviciul tău totul merge strună și oamenii sunt prea politicoși) sau poți merge la service să-ți faci itp-ul la mașină (dacă surprizele îți lipsesc cu desăvârșire și nivelul de plictiseală amenință sănătatea ta mintală). Pentru că ești prevăzătoare, ai programat această vizită acum 3 săptămâni, ca să te sincronizezi perfect cu momentul expirării inspecției vechi. Ajunsă în respectivul atelier, ești îndrumată către un angajat în salopetă, cu șapcă și care iese chiar acum din magazie. Te uiți cu atenție și te gândești că, dacă nu îl poți identifica pe cel indicat printre cei patru angajați în salopetă, cu șapcă și care ies chiar acum din magazie, este, cu siguranță, vina ta. Te îndrepți către ei, ești îndrumată către șeful lor care te întreabă politicos ce dorești, îi spui, iar dânsul te întreabă dacă ești proprietarul mașinii. – Nu, răspunzi tu, neștiind ce implicații va avea această mărturisire. Aflând acestea, domnul în salopetă devine vizibil ușurat observând că stă de vorbă cu o adevărată doamnă, nu cu vreuna din femeile acelea emancipate despre care am auzit că obișnuiesc să iasă singure și, cele mai extremiste, chiar să își cumpere singure mașini! Nu e cazul acesta, își spune omul nostru, și încearcă din răsputeri să te ferească de orice informație cu un cât de mic potențial de utilitate pentru ceea ce dorești să faci, probabil, din solicitudine pentru tatăl sau fratele sau soțul care sunt, după cum e normal, proprietarii mașinii si la care trebuie să dai fuga acasă să le gătești o tocaniță și să le scrobești manșetele. Când îi atragi atenția politicos angajatului că dacă venea tata, probabil că nu i s-ar fi oferit explicații nesolicitate despre diferențele dintre cartea de identitate a persoanei și cea a mașinii, angajatul rămâne un timp blocat, cu ochii mijiți și arătând o mare suferință, fără îndoială din cauza unui prânz nedigerat corespunzător. Ai vrea să-i sugerezi un colebil, dar te gândești că este mai bine să profiți de orele amiezii și să vezi cum arată și drumul înapoi spre casă, pentru că, până la urmă, nu sperai că o să rezolvi totul într-un singur drum. Doar nu ești turist!