Dacă vrei, poți. Sau nu.

Mă simțeam aventuroasă și am cumpărat această carte din Cora, în țiplă, fără să văd ce e în ea. După ce m-am luptat cu traducerea cam alambicată, am căzut la pace pentru că mi se părea interesant ce zice. Autorul e un pediatru cu formație psihanalitică și nu se jenează să-i contrazică pe cei cu care nu e de acord, fie că sunt sau nu psihanaliști.

Ideea cărții (din cât am citit până acum) e simplă: copiii noștri nu sunt stăpânii noștri. Dacă ne agităm să îi băgăm tot timpul în seamă, să le facem toate poftele, să stăm non-stop după fundul lor și să ne uităm la ei ca la (din lipsă de o comparație mai bună) Dumnezeu, le vom face mai mult rău. De ce? Pentru că oricât ne-am strădui, chiar dacă ne recunoaștem trăsăturile în ei, ei nu suntem noi. Le facem toate poftele pentru că nouă ne-ar fi plăcut să ni le fi făcut cineva. Și poate chiar ni le-a făcut, până i-a venit lehamite și a început să aibă pretenții pe care desigur nu le puteam împlini, așa că au început să ne critice și noi nu ne mai amintim decât partea asta.

O altă idee asociată este că trebuie să ajuți copilul să scape de sentimentul de omnipotență. Trebuie să recunosc că eu nu am scăpat de el nici acum. De aia cred că pot să mă apuc de mii de lucruri, pe care ar trebui să le fac foarte bine, chiar dacă la sfârșit cad lată de oboseală, dar dacă mă concentrez tare – tare, pot.  Nu mi-a trecut însă niciodată prin cap că era treaba părinților mei să mă scape de aceasă idee cât eram mică. Dimpotrivă, mă gândeam că dacă m-ar fi încurajat și mai mult, aș fi fost mai încrezătoare și nu aș fi avut nevoie să mă străduiesc atât să dărâm munții și apoi să-i fac la loc. Dar cine a spus că două idei contradictorii nu pot coexista în mintea noastră? Cu alte cuvinte, Aldo Naouri ne sfătuiește să alegem în educația copilului întotdeauna calea frustrării, nu a plăcerii, pentru că așa o să învețe că nu poate orice, că nu orice i se cuvine, că trebuie să muncească pentru a dobândi ceea ce își dorește iar câteodată, chiar dacă muncește, nu va dobândi, iar asta nu e cazul totuși să-l arunce în depresie.

Mi-am dat seama citind această carte, că educația copilului este educația noastră, că nu lui trebuie să-i cer, ci mie. Că sunt nuanțe pe care le ignoram pentru că e mult mai ușor să sari din extremă în extremă și apoi să dai vina pe extreme pentru sărituri.

Credeam că partea grea e trezitul noaptea și strânsul jucăriilor și supravegheatul să nu-și spargă capul.. Hm..

Uite în încheiere un exemplu de nuanță: e ok că aruncă jucăria pe jos de zece ori ca să te facă să i-o ridici. Asta înseamnă că se exprimă și e important să-l lași. Nu e ok să i-o și ridici de fiecare dată. Asta înseamnă că îi arăți că lumea nu ar trebui să funcționeze la o simplă mișcare din deget. Iar asta nu trebuie să ne întristeze deloc.

Logică vs comportament

Nu că ar fi mare război între cele două pentru că, se pare, comportamentul câştigă de fiecare dată, oricât de puţină logică ar avea.

Al treilea lucru pe care trebuie să-l știi este că E greu să înlături prin logică o idee care nu a fost sădită prin logică.

Am cam tras chiulul în ultima vreme, adică nu am mai scris pe blog, deşi cu cititul am mai progresat. Să vedem ce mai putem recupera.

Dacă nu reuşeşti, străduieşte-te mai mult! Nu sună chiar aberant, dar de fapt, este. De cele mai multe ori, problema nu e cât de mult efort depui, ci mai ales în ce anume depui efort. Facem aceleaşi lucruri şi ne aşteptăm la rezultate diferite, numai pentru că avem impresia că ar trebui să primim aceste rezultate, pentru că într-un fel sau altul ni se cuvin.

Am mers săptămâna trecută la un grătar cu părinţi şi copii la care s-a discutat despre cum ne educăm copiii şi cum se potriveşte această educaţie cu ce apreciază societatea contemporană, probabil cu bătaie înspre a justifica migrarea către societăţi mai însorite din acest punct de vedere. Din păcate nu am putut participa la discuţie pe cât aş fi dorit, pentru că vârsta copilului din dotare nu permite încă perioade de răgaz prea îndelungate, dar m-a pus pe gânduri.

Da, recunosc, am dat fuga și mi-am mai luat niște cărți să găsesc răspunsuri, vă povestesc mai târziu, am găsit în sfârșit una care spune franc despre alte cărți că sunt proaste!

Revenind. Mini-eseurile astea câteodată pornesc de undeva și ajung în cu totul altă parte, de exemplu acum au pornit de la persistența cu care repetăm anumite comportamente deși e clar că nu funcționează și au ajuns la concluzia că nu există nici o datorie a copiilor noștri față de noi și că lucrul cel mai bun pe care îl putem face pentru ei e să le dăm drumul să plece.

Refacem traseul? Chiar nu-mi fac iluzii că voi reuși prea curând să scriu la ore la care nivelul meu de concentrare e mai sus de atât. Deci, de la început și în pași simpli, să-mi intre măcar mie în cap.

Dacă îi pisăm la cap pe copii să facă una și alta, deși nu ne vine să credem, vom avea un succes fulminant. Din păcate, nu pentru că are vreun sens ce spunem, ci pentru că săracul copil are impresia că în acest fel o să fie mai mult iubit și mai puțin criticat. Nimic mai departe de adevăr (partea a doua, adică). Dacă avem impresia că am sacrificat mai știu eu ce pentru copil, probabil că o critică, două, nu vor fi plată suficientă. Așa că vom continua până reușim, prin puterea exemplului, să îl învățăm perfect să critice, să strâmbe din nas, să privească superior, să creadă că i se cuvine, că s-a sacrificat, că e nedreptățit, etc. Și cu toate astea, nu va fi mai iubit, nici mai fericit, așa cum a crezut că va fi dacă face ce i se arată! Of, ce complicat..

O concluzie minoră este că dacă vrem să nu deschidem copiilor credit de plătit toată viața, cel mai simplu e să NU ne sacrificăm, dacă n-o putem face fără să se prindă nimeni (noi included)..

Și stați să vedeți ce orori am citit în cealaltă carte! Cică să aruncăm toate baby-device-urile consumeriste și să lăsăm copilu să plângă până nu mai poate, iar dacă nu are nici un motiv, să-i găsim unul! Oroare!!