Zi: 30 iunie 2010

Responsabilitatea nu se administrează pe cale orală

Ideea 4: Cele mai multe dintre traumele copilăriei nu ne mai pot face nici un rău.

Desigur, dacă ne închipuim că traumele astea sunt ca niște monstruleți din visele copilăriei (btw, ați văzut Monsters Inc? – super film, mai vechi dar foarte drăguț) pe care i-am închis într-un dulap, o să avem o surpriză neplăcută.

Vestea bună este că da, nu e musai să ne mai facă rău, e posibil să nu ne mai afecteze și să trăim fericiți toată viața marcați de diverse alte traume, dar nu de cele din copilărie.

Vestea proastă e că acest lucru nu se întâmplă niciodată de la sine. Ca să nu îți mai facă rău, trebuie să vrei asta (nu e așa ușor să încetezi să mai dai vina pe mama pentru toate defectele tale), să descoperi ce trebuie să faci (iarăși, nu e de bun-simț întotdeauna, nu vine spontan și nici nu e la îndemâna oricui) și să ai suficientă perseverență să te ții (desigur, în acest pas deja ai o scuză bună să te întorci pe cercul vicios și să renunți – normal că nu sunt perseverent, mama îmi dădea orice numai când mă gândeam etc etc)

Am citit partea asta acu ceva vreme așa că mai sus notatele cugetări sunt proprii și nu aparțin doctorului. Dacă e cineva dezamăgit, sunt sigur că poate găsi câteva diplome bine plasate (pe pereți) cu care poate purta conversații avizate, măcar din partea peretelui.

Să vedem ce mai zice doctorul..

Hm.. zice și el că suntem răspunzători de cea mai mare parte din lucrurile care ni se întâmplă, cu alte cuvinte putem alege să dăm o altă semnificație lucrurilor care ni s-au întâmplat în copilărie. O prietenă de-a mea spunea că le e recunoscătoare părinților, pentru că dacă nu erau cum au fost, nici ea n-ar fi fost așa. E un nivel de acceptare foarte sănătos, cred eu. Și îmi mai amintesc ce spunea F. Dolto, că alegem mai mult decât credem, inclusiv familia în care ne naștem. Habar nu am dacă e așa, dar mai important este ca ar putea fi așa și ar avea multe lucruri mai mult sens. Nu îndurăm fără rost, ci cu un rost pe care trebuie să-l regăsim pentru că l-am uitat, eram așa de mici..

Dr. Livingston se pregătea cu acest eseu să susțină una din tezele centrale ale cărții, și anume că nu iei o bulină și gata, ai o personalitate.

Vroiam să mai scriu aici despre responsabilitate dar o sa zic numai atât: responsabilitatea nu se măsoară în câte facturi ai plătit, câte sacoșe ai cărat, câți pamperși ai schimbat, la câte filme nu te-ai dus, câte manichiuri ai ratat pentru cauze mai nobile. Și asta e ok, pentru că eu în tinerețe simțeam miros de plictiseală de câte ori mi se vorbea de responsabilități, pentru că aveam impresia că ele stau pe o lista pe frigider și sunt menite să te ajute să te impaci cu viața de apoi, ba chiar să o anticipezi cu nerăbdare. Responsabilitatea are în primul rând legătură cu tine ca om. Cu faptul că alegi să nu trăiești ca o maimuță (cer scuze maimuțelor, banuiesc ca nici ele nu-și doresc să trăiască la fel ca noi), alegi să evoluezi nu doar ca specie ci și ca individ, să te construiești, să te schimbi tu pe tine intenționat nu doar să te lași schimbat de ce se întâmplă, să-ți mobilezi mintea și sufletul, să devii altceva, ce vrei tu, poate mai bun sau doar mai deschis, mai ingenios, mai cunoscător..

Desigur, dacă le faci pe astea, lista de pe frigider devine peanuts.

Prietenii mei, cărțile mele

Unele zile te secătuiesc de energie. Uneori pentru că nimic n-a mers cum trebuie, nu de-a dreptul prost, dar suficient cât să te scoată din minți. Alteori pentru că ai discuții și întâlniri ”din acelea”, în care simți treptat cum scade nivelul de energie ca apa din chiuvetă când îi scoți dopul, îți părăsește mai întâi creierul, care se transformă în terci, apoi mâinile și nu mai ai chef să scrii nimic, nici măcar să fumezi, și apoi picioarele și parcă nu te-ai mai mișca în nici o parte, oricum e degeaba, lumea se va sfârși de plictiseală și pasărea phoenix va răsări din nou și din nou și din nou, dorindu-și să dea peste ea alzheimerul aviar, măcar să nu-și mai amintească dacă altceva nu se poate face.

Și ce poți face în astfel de zile? Păi ai, ca tot omul, trei opțiuni: 1. te indignezi de injustiția care te-a lovit, da de ce eu, de ce mie, tocmai mie care .. și care.. ceea ce te înviorează un pic pentru că îți dă un ascendent moral și apoi îți dă dreptul să înjuri sau măcar să cârcotești, ceea ce e fun oricând. 2. te scuturi de praf, îți tragi două perechi de palme, faci gargară cu soluție de putut și își faci un plan pe pași fezabili despre cum o sa faci mai bine data viitoare, sau măcar mai repede, mai smart, mai cumva, pentru că, nu-i așa, poți controla lumea, etc. vezi postul precedent.  3. îți verși nervii pe cine găsești acasă pe principiul că nu vezi ce obosit/ă sunt, nu mi-ai făcut măcar un ceai, nu m-ai întrebat ce am făcut azi, n-ai luat lapte, mi-ai ros șireturile, dar eu merit mai mult, înțelegere, compasiune, un masaj, nu știu ce ai făcut tu azi, dar eu clar am avut o zi mai proastă și, dacă nu am spus foarte clar până acum, merit o compensație.

Și în condițiile astea mă mai întreabă lumea ce tot găsesc în cărțile alea.. Păi cred că mai relevant este ce nu găsesc. Dacă am întrebări cărțile îmi răspund sau nu, asta e valabil și pentru prieteni desigur, atâta doar că eu nu mă aștept ca gândurile mele să fie în mod magic citite de carte care să-și schimbe paginile ca să mă acomodeze pe mine. Sună tâmpit, nu? O fi, dar despre prieteni ne imaginăm asta, de parcă ei n-ar avea paginile lor, cu zilele lor proaste și vampirii lor energetici. Plus că o carte nu te ciocănește în cap, nu te arată cu degetul, nu se simte obligată să te critice, constructiv desigur. Nu fac aici o critică ascunsă a prietenilor mei. Deși câteodată se prefac că nu mă aud, sau că mă deranjează și atunci nu mă mai deranjează cu lunile, câteodată îmi spun că nu fac bine, sau că fac prea multe, sau prea puține, sau nu îmi spun nimic, se prefac că totul e minunat și vesel. Și eu fac la fel, probabil. Însă cu cât mai repede reușesc să abandonez ideea că prietenii mei trebuie musai să mă țină de mână și să simtă când am nevoie de ei, cu atât mai repede o să încep să mă gândesc la niște chestii reale care ar trebui să definească relația noastră.

Am fost după muncă la cumpărături și la al doilea drum de cărat sacoșe de la mașină îmi compuneam în minte postul. A ieșit altfel, jur că era mai interesant inițial dar nu poți să invoci inspirația când ai mâinile libere, vine când vrea, în special când nu le ai.. Vroiam să mai scriu despre dreptate și nedreptate și cum faptul că ai fost nedreptățit nu îți dă nici o superioritate morală și nici nu te face să ai dreptate. În schimb, toată lumea ar trebui să încerce să nedreptățească pe altcineva, preferabil pe cineva de care îi pasă.. E o experiență după care nu mai aștepți nimic de la nimeni, pentru că te ajută să scapi de toate iluziile cum că ai fi mai special, mai puternic sau mai corect. Și nu, starea asta nu seamănă cu un abis înfiorător, dimpotrivă, de abia de aici încolo începi să vezi ce e în jurul tău și începi să mergi și să te bucuri că mergi.

Gata.