Mă simțeam aventuroasă și am cumpărat această carte din Cora, în țiplă, fără să văd ce e în ea. După ce m-am luptat cu traducerea cam alambicată, am căzut la pace pentru că mi se părea interesant ce zice. Autorul e un pediatru cu formație psihanalitică și nu se jenează să-i contrazică pe cei cu care nu e de acord, fie că sunt sau nu psihanaliști.
Ideea cărții (din cât am citit până acum) e simplă: copiii noștri nu sunt stăpânii noștri. Dacă ne agităm să îi băgăm tot timpul în seamă, să le facem toate poftele, să stăm non-stop după fundul lor și să ne uităm la ei ca la (din lipsă de o comparație mai bună) Dumnezeu, le vom face mai mult rău. De ce? Pentru că oricât ne-am strădui, chiar dacă ne recunoaștem trăsăturile în ei, ei nu suntem noi. Le facem toate poftele pentru că nouă ne-ar fi plăcut să ni le fi făcut cineva. Și poate chiar ni le-a făcut, până i-a venit lehamite și a început să aibă pretenții pe care desigur nu le puteam împlini, așa că au început să ne critice și noi nu ne mai amintim decât partea asta.
O altă idee asociată este că trebuie să ajuți copilul să scape de sentimentul de omnipotență. Trebuie să recunosc că eu nu am scăpat de el nici acum. De aia cred că pot să mă apuc de mii de lucruri, pe care ar trebui să le fac foarte bine, chiar dacă la sfârșit cad lată de oboseală, dar dacă mă concentrez tare – tare, pot. Nu mi-a trecut însă niciodată prin cap că era treaba părinților mei să mă scape de aceasă idee cât eram mică. Dimpotrivă, mă gândeam că dacă m-ar fi încurajat și mai mult, aș fi fost mai încrezătoare și nu aș fi avut nevoie să mă străduiesc atât să dărâm munții și apoi să-i fac la loc. Dar cine a spus că două idei contradictorii nu pot coexista în mintea noastră? Cu alte cuvinte, Aldo Naouri ne sfătuiește să alegem în educația copilului întotdeauna calea frustrării, nu a plăcerii, pentru că așa o să învețe că nu poate orice, că nu orice i se cuvine, că trebuie să muncească pentru a dobândi ceea ce își dorește iar câteodată, chiar dacă muncește, nu va dobândi, iar asta nu e cazul totuși să-l arunce în depresie.
Mi-am dat seama citind această carte, că educația copilului este educația noastră, că nu lui trebuie să-i cer, ci mie. Că sunt nuanțe pe care le ignoram pentru că e mult mai ușor să sari din extremă în extremă și apoi să dai vina pe extreme pentru sărituri.
Credeam că partea grea e trezitul noaptea și strânsul jucăriilor și supravegheatul să nu-și spargă capul.. Hm..
Uite în încheiere un exemplu de nuanță: e ok că aruncă jucăria pe jos de zece ori ca să te facă să i-o ridici. Asta înseamnă că se exprimă și e important să-l lași. Nu e ok să i-o și ridici de fiecare dată. Asta înseamnă că îi arăți că lumea nu ar trebui să funcționeze la o simplă mișcare din deget. Iar asta nu trebuie să ne întristeze deloc.
Cartescu 