Nu că ar fi mare război între cele două pentru că, se pare, comportamentul câştigă de fiecare dată, oricât de puţină logică ar avea.
Al treilea lucru pe care trebuie să-l știi este că E greu să înlături prin logică o idee care nu a fost sădită prin logică.
Am cam tras chiulul în ultima vreme, adică nu am mai scris pe blog, deşi cu cititul am mai progresat. Să vedem ce mai putem recupera.
Dacă nu reuşeşti, străduieşte-te mai mult! Nu sună chiar aberant, dar de fapt, este. De cele mai multe ori, problema nu e cât de mult efort depui, ci mai ales în ce anume depui efort. Facem aceleaşi lucruri şi ne aşteptăm la rezultate diferite, numai pentru că avem impresia că ar trebui să primim aceste rezultate, pentru că într-un fel sau altul ni se cuvin.
Am mers săptămâna trecută la un grătar cu părinţi şi copii la care s-a discutat despre cum ne educăm copiii şi cum se potriveşte această educaţie cu ce apreciază societatea contemporană, probabil cu bătaie înspre a justifica migrarea către societăţi mai însorite din acest punct de vedere. Din păcate nu am putut participa la discuţie pe cât aş fi dorit, pentru că vârsta copilului din dotare nu permite încă perioade de răgaz prea îndelungate, dar m-a pus pe gânduri.
Da, recunosc, am dat fuga și mi-am mai luat niște cărți să găsesc răspunsuri, vă povestesc mai târziu, am găsit în sfârșit una care spune franc despre alte cărți că sunt proaste!
Revenind. Mini-eseurile astea câteodată pornesc de undeva și ajung în cu totul altă parte, de exemplu acum au pornit de la persistența cu care repetăm anumite comportamente deși e clar că nu funcționează și au ajuns la concluzia că nu există nici o datorie a copiilor noștri față de noi și că lucrul cel mai bun pe care îl putem face pentru ei e să le dăm drumul să plece.
Refacem traseul? Chiar nu-mi fac iluzii că voi reuși prea curând să scriu la ore la care nivelul meu de concentrare e mai sus de atât. Deci, de la început și în pași simpli, să-mi intre măcar mie în cap.
Dacă îi pisăm la cap pe copii să facă una și alta, deși nu ne vine să credem, vom avea un succes fulminant. Din păcate, nu pentru că are vreun sens ce spunem, ci pentru că săracul copil are impresia că în acest fel o să fie mai mult iubit și mai puțin criticat. Nimic mai departe de adevăr (partea a doua, adică). Dacă avem impresia că am sacrificat mai știu eu ce pentru copil, probabil că o critică, două, nu vor fi plată suficientă. Așa că vom continua până reușim, prin puterea exemplului, să îl învățăm perfect să critice, să strâmbe din nas, să privească superior, să creadă că i se cuvine, că s-a sacrificat, că e nedreptățit, etc. Și cu toate astea, nu va fi mai iubit, nici mai fericit, așa cum a crezut că va fi dacă face ce i se arată! Of, ce complicat..
O concluzie minoră este că dacă vrem să nu deschidem copiilor credit de plătit toată viața, cel mai simplu e să NU ne sacrificăm, dacă n-o putem face fără să se prindă nimeni (noi included)..
Și stați să vedeți ce orori am citit în cealaltă carte! Cică să aruncăm toate baby-device-urile consumeriste și să lăsăm copilu să plângă până nu mai poate, iar dacă nu are nici un motiv, să-i găsim unul! Oroare!!
Cartescu 