Oare?
(Așa cum am promis, citesc în continuare cele 30 de lucruri.)
Cred cu tarie în ceea ce fac. De fapt, cam toată viața am crezut că ești ce faci, de aia am învățat bine și am luat note mari, m-am dus la olimpiade, am citit biblioteci să știu ce au gândit alții, am ascultat de părinți, am făcut sport, oarecum de performanță, am fost la cercuri, am învățat limbi străine, să gătesc, tricotez, cos la mașină, am încercat să învăț să cânt în cor, la pian și la vioară, dar mi s-a părut important și să știu să deosebesc patentul de cheia franceză.
Pentru că vroiam să fiu multe lucruri, m-am apucat să fac multe lucruri. Dacă mi se părea că sunt mai slabă la ceva, mă aruncam direct acolo și eradicam slabiciunea din fașă. Și a mers. O vreme, până am constatat următoarele: 1. după filosofia asta, dacă fac lucruri ”rele” înseamnă că sunt rea și 2. nu e un semn bun când îți dorești să te răpească salvarea cu mascați de pe stradă să te interneze în spital ca să te odihnești (împotriva dorinței tale, desigur, că dacă ai vrea tu așa, ce-ai mai fi?).
Așa că am început să-mi zic că eu sunt mai mult decât ceea ce fac, sunt mai mult decât ceea ce spun, sau felul cum arăt. Parcă e mai bine acum. Eu îi înțeleg și pe psihologi că e mai bine să fii ancorat în realitate decât să visezi non-stop la cai verzi pe pereți, dar dacă ancora te trage la fund, parcă și-a exagerat menirea. Btw, vă aduceți aminte de Patatina, fetița care visa cu ochii deschiși? Uite o carte care mi-a marcat copilăria și acum o caut s-o traumatizez și eu pe fie-mea.
În plus (nu știu exact față de ce, dar e noapte), toate exemplele din cartea asta nu mă conving că EU sunt ce fac, dar am devenit convinsă că, în schimb, CEILALȚI sunt exact ce fac. Asta pare mai sănătos, sau cel puțin o afecțiune care trece fără tratament medicamentos.
Cartescu 