De unde ani de zile m-am întrebat dacă această carte chiar există, acum au apărut o grămadă de recenzii şi toată lumea pare să o citească şi să-şi dea cu părerea, ce-i drept, cam aceeaşi părere. Aflăm de ea din ziar, de pe site-urile pe care ne uităm când nu avem ce face ca să ne dea ceva de făcut, sau de pe blogurile altor răscolitori de cărţi impresionați în liceu. Această din urmă recenzie chiar mi-a plăcut, întotdeauna este plăcut să vezi că şi alţii împărtăşesc opiniile tale. Da, este amuzant să vezi că lucruri care acum 70 de ani păreau din seria „când o zbura porcul” acum sunt comune.

Mă temeam când m-am apucat de ea că n-o să-mi mai placă aşa de mult, că nu mai văd lucrurile cu aceiaşi ochi şi voi fi dezamăgită. Nu sunt dezamăgită, dar nu mai e aşa uşor de citit. La 17 ani nu e o catastrofă că lumea e naşpa, poţi fi cât vrei de cinic, doar ai toată viaţa înainte să schimbi, să salvezi, să transformi şi s-o faci să fie cum vrei tu. Acum nu mai e aşa de uşor. O citesc greu, câte o povestire, două pe seară.

Evident că personajul e un pretext şi că aceleaşi poveşti puteau fi spuse şi fără el. Dar e pretextul care îţi permite să te prefaci că totul e posibil. Faptul că lucrurile posibile nu sunt din cele mai plăcute, e altceva. Cred însă că şi personajul în sine spune ceva. Pentru că, în general, banii nu îi fac pe oameni să fie mai autentici, ci dimpotrivă. Cred că Gog e cea mai mare glumă din toată cartea. Păcat că nu prea îţi vine să râzi.