Între

Am terminat Gog. Ultima povestire, cu fetiţa şi pâinea, are evident menirea de a ne spune că mai bine sărac, simplu şi fericit decât bogat, complicat şi nefericit. Hm. Or fi probabil nişte unghiuri politice şi filosofice de analizat aici, dar eu habar nu am de ele, aşa că o să hălădui pe câmpii mai cunoscute.

Pentru că Entre les murs tot n-a ieşit la suprafaţa (cine ştie după ce dulap o fi căzut, poate o găsesc la curăţenia de Paşti, care nu e chiar aşa de departe îmi dau seama acum), am aliniat candidatele la lectură: un policier de curte domnească scris de Rodica Ojog-Braşoveanu, ultima (ultima o fi) carte a lui Coelho şi Vârstele lui Lulu care era la reducere şi nu m-am putut abţine.

Am început cu romanul poliţist sau de spionaj, încă nu e clar, dar după vreo 50 de pagini cred că pot concluziona că e imposibil de citit. Cred că autoarea a făcut un pariu că reuşeşte să scrie un roman exclusiv cu cuvinte arhaice şi regionalisme. Ei bine, l-a câştigat. Îmi e foarte greu să-mi amintesc intriga printre icusari, burnuzuri (sau burnuzi? burnuze? burnuji?), hudubăi, giubele, paici şi o grămadă de altele al căror sens îl ştiu, dar tot acest demers e din ce în ce mai puţin relaxant. Bănuiesc că, în general, lumea nu se gândeşte: „hm, ce am chef să fac azi? citesc un roman poliţist uşor sau mă duc la muzeul de istorie să descifrez scrierile vechi?”. Acestea fiind stabilite, am pus cartea de-o parte, urmând să mai încerc altădată.

Apoi am încercat ultima carte a lui Coelho, pentru că tot aveam ieri mult de mers cu metroul şi m-am gândit că poate e un semn. Nu trebuia să citesc prefaţa, că am aflat despre ce e vorba. E diferită de celelalte, poate s-a săturat de best seller-uri, nu ştiu, dar deocamdată nu seamănă a ceva. Mă rog, probabil seamănă cu alte mii şi mii de cărţi despre cei bogaţi şi puternici pe care eu nu le-am citit şi nici n-am de gând. Mai insist.

Cât despre Lulu, am citit despre autoare şi am decis că o să-i vină rândul mai încolo.

Vă ţin la curent.

Optimism, dar invers

De unde ani de zile m-am întrebat dacă această carte chiar există, acum au apărut o grămadă de recenzii şi toată lumea pare să o citească şi să-şi dea cu părerea, ce-i drept, cam aceeaşi părere. Aflăm de ea din ziar, de pe site-urile pe care ne uităm când nu avem ce face ca să ne dea ceva de făcut, sau de pe blogurile altor răscolitori de cărţi impresionați în liceu. Această din urmă recenzie chiar mi-a plăcut, întotdeauna este plăcut să vezi că şi alţii împărtăşesc opiniile tale. Da, este amuzant să vezi că lucruri care acum 70 de ani păreau din seria „când o zbura porcul” acum sunt comune.

Mă temeam când m-am apucat de ea că n-o să-mi mai placă aşa de mult, că nu mai văd lucrurile cu aceiaşi ochi şi voi fi dezamăgită. Nu sunt dezamăgită, dar nu mai e aşa uşor de citit. La 17 ani nu e o catastrofă că lumea e naşpa, poţi fi cât vrei de cinic, doar ai toată viaţa înainte să schimbi, să salvezi, să transformi şi s-o faci să fie cum vrei tu. Acum nu mai e aşa de uşor. O citesc greu, câte o povestire, două pe seară.

Evident că personajul e un pretext şi că aceleaşi poveşti puteau fi spuse şi fără el. Dar e pretextul care îţi permite să te prefaci că totul e posibil. Faptul că lucrurile posibile nu sunt din cele mai plăcute, e altceva. Cred însă că şi personajul în sine spune ceva. Pentru că, în general, banii nu îi fac pe oameni să fie mai autentici, ci dimpotrivă. Cred că Gog e cea mai mare glumă din toată cartea. Păcat că nu prea îţi vine să râzi.