Am terminat Gog. Ultima povestire, cu fetiţa şi pâinea, are evident menirea de a ne spune că mai bine sărac, simplu şi fericit decât bogat, complicat şi nefericit. Hm. Or fi probabil nişte unghiuri politice şi filosofice de analizat aici, dar eu habar nu am de ele, aşa că o să hălădui pe câmpii mai cunoscute.

Pentru că Entre les murs tot n-a ieşit la suprafaţa (cine ştie după ce dulap o fi căzut, poate o găsesc la curăţenia de Paşti, care nu e chiar aşa de departe îmi dau seama acum), am aliniat candidatele la lectură: un policier de curte domnească scris de Rodica Ojog-Braşoveanu, ultima (ultima o fi) carte a lui Coelho şi Vârstele lui Lulu care era la reducere şi nu m-am putut abţine.

Am început cu romanul poliţist sau de spionaj, încă nu e clar, dar după vreo 50 de pagini cred că pot concluziona că e imposibil de citit. Cred că autoarea a făcut un pariu că reuşeşte să scrie un roman exclusiv cu cuvinte arhaice şi regionalisme. Ei bine, l-a câştigat. Îmi e foarte greu să-mi amintesc intriga printre icusari, burnuzuri (sau burnuzi? burnuze? burnuji?), hudubăi, giubele, paici şi o grămadă de altele al căror sens îl ştiu, dar tot acest demers e din ce în ce mai puţin relaxant. Bănuiesc că, în general, lumea nu se gândeşte: „hm, ce am chef să fac azi? citesc un roman poliţist uşor sau mă duc la muzeul de istorie să descifrez scrierile vechi?”. Acestea fiind stabilite, am pus cartea de-o parte, urmând să mai încerc altădată.

Apoi am încercat ultima carte a lui Coelho, pentru că tot aveam ieri mult de mers cu metroul şi m-am gândit că poate e un semn. Nu trebuia să citesc prefaţa, că am aflat despre ce e vorba. E diferită de celelalte, poate s-a săturat de best seller-uri, nu ştiu, dar deocamdată nu seamănă a ceva. Mă rog, probabil seamănă cu alte mii şi mii de cărţi despre cei bogaţi şi puternici pe care eu nu le-am citit şi nici n-am de gând. Mai insist.

Cât despre Lulu, am citit despre autoare şi am decis că o să-i vină rândul mai încolo.

Vă ţin la curent.