Am un prieten căruia îi datorez cel puţin un sfert din cărţile bune din biblioteca mea. Acum ceva vreme mi-a făcut cadou Matei Vişniec, Păianjenul în rană. Teatru scurt şi ciudăţel. Am fost cam circumspectă şi nu m-am apucat de ea imediat, dar printre biberoane şi scutece, acum o lună şi ceva, s-a apucat mama s-o citească şi, ca să nu rămân mai prejos, şi eu. E fantastică. N-am terminat-o, mai citesc din când în când câte o piesă. Oricum, nu merge toată odată, e păcat, n-ai avea timp să te gândeşti la ea şi ai citi-o degeaba. Nu e o carte care se hăpăie, ci una care se degustă.

În Omul care vorbeşte singur am găsit o perspectivă foarte brutală asupra vieţii, sau mai bine zis, convieţuirii. Însă aproape mi-e teamă să mai scriu ceva, pentru că nu vreau să stric plăcerea de a o citi celor care n-au citit-o încă. Probabil însă că, într-adevăr, mulţi dintre noi ratează în felul ăsta mari iubiri şi nu doar atât.