Am citit această carte, Ce să spunem copiilor, acum 4 ani, dar am simţit nevoia să o recitesc. Simţeam o oarecare invidie faţă de cei care vorbesc uşor cu copiii, stau cu ei în braţe şi ciripesc non-stop despre ceea ce fac, şi de ce fac, şi ce se întâmpla în jurul lor în cele mai mici amănunte. Întotdeauna mi-am dorit să fiu mai vorbăreaţa, niciodată însă nu am vrut să vorbesc fără rost. Mă rog, ca să scurtăm povestea şi să trecem la ce este relevant, am recitit cartea. Acum am o gramadă de lucruri pe care ar trebui să i le spun fetiţei mele, chiar dacă e foarte mică, despre mine, despre ea, despre naşterea ei şi despre familia noastră. Dar în afară de asta, mi-am amintit că a fost o vreme când citeam fascinată cărţi de psihanaliză. Nu pretind că sunt vreo cunoscătoare, am citit haotic şi inconsecvent, fără nici o structură şi ordine. Nici nu am înţeles total unele lucruri, am impresia că sunt raţionamente din care ai ipotezele primare şi nişte concluzii îndepărate, dar multe verigi din lanţul logic nu sunt explicite, deşi probabil pentru cineva mai instruit în această privinţă, aceste concluzii sunt evidente. Nu m-am oprit însă să descurc iţele fiecărui raţionament, pentru că este ca atunci când vrei să citeşti o carte într-o limbă străină şi te opreşti la fiecare cuvânt să-l cauţi în dicţionar. Evident, nu mai pricepi nimic, pentru că pierzi din vedere pădurea din cauza copacilor.

M-am decis să-mi aduc acasă cărţile despre psihanaliză, zburătăcite din cauza mutărilor şi lipsei de spaţiu, şi să le recitesc, in special pe cele de F. Dolto. De cele mai multe ori, lucrurile pe care le citeam acolo erau ca o palmă peste ochi. Mi se păreau evidente, dar nu m-aş fi gândit la ele de la început, câteodată foarte drastice şi în contradicţie cu ceea ce este general acceptat ca fiind „bine”. O sa revin pe tema asta.