Căutând ieri în teancurile de cărţi puse la păstrare, am găsit o gramadă de cărţi de care uitasem, după cum cred că uitasera şi ele de mine, nu mai ştiau ale cui sunt, săracele, şi mai ales de ce sunt înghesuite sub o masă, să adune praf.

Am găsit acolo cărţi din diferite perioade ale vieţii mele, cărţi de care nu m-am îndurat să mă despart, pentru că sunt o fire nostalgică şi mi se pare că dacă dispar obiectele pe care le-am adunat, conştiincioasă ca o coţofană, de-a lungul vieţii, n-o să mai fie nimic să stea mărturie că acei ani au fost reali. Am găsit cărţi din perioada în care învăţam franceză şi citeam în franceză, o parte din ele zdrenţuite de citit, o parte zdrenţuite de mutat dintr-o cutie în alta şi obosite de atâta praf şters de pe cotoarele lor. Am găsit cărţi din perioada în care credeam că o să citesc filosofie, să-mi mobilez şi eu mintea cu ceva inutil ca un scrin din lemn de trandafir într-un apartament înghesuit de bloc. Am găsit cărţi din perioada în care descopeream psihanaliza, pe care însă se pare că nu am acoperit-o la loc suficient de cu sârg încât să nu am, din când în când, recăderi. Şi o gramadă de altele. Cărţi de la şcolile la care am fost, cărţile de la şcolile la care nu am fost dar aş fi vrut să merg. Pe toate le-am păstrat pentru ziua în care o să ma decid că vreau să fiu tot ceea ce pot să fiu, aşa cum am scris într-un eseu la limba română cu tema „Care este modelul vostru în viaţă?” şi în care am zis că eu sunt, dar nu aşa cum eram atunci, ci cum aş fi putut să devin, abordare care nu a avut atâta trecere la profesoara mea de română cum a avut cea a colegilor care îşi găsiseră modele mai meritorii, cum ar fi Iisus sau Ghandi. Le-am invidiat îndrăzneala şi am rămas la părerea mea.

Şi, pentru prima dată, mi-a trecut prin cap că aş putea renunţa la o parte din ele. Poţi renunţa la unele cărţi aşa cum renunţi la o pereche de pantaloni pe care ţi-i cumperi cu două numere mai mici, ca să-i porţi când vei slăbi, dar nu slăbeşti niciodată şi ei se mută, an de an, din dulapul de iarnă în dulapul de vară, probaţi cu frustrare şi acumulând cu fiecare sezon mai multă singurătate. Pot să renunţ la ele. A fi tot ceea ce poţi fi nu înseamnă să fii tot. Înseamnă să recunoşti că, oricât ai vrea, nu poţi să le ştii pe toate, să le înţelegi pe toate, să-ţi placă tot. Dar ceea ce poţi înţelege, poţi şti şi îţi şi place poate fi cu adevărat fascinant. Şi, în plus, anii trecuţi ai vieţii mele nu stau sub o masă şi nici nu vor dispărea odată cu obiectele de atunci. Ei sunt cu mine, dar nu trebuie să mă uit la ei tot timpul. Surprinzător, dar prezentul e şi el interesant.