Citeam când eram mică nişte cărţi în care nişte oameni, cu stare şi cu soţie care şedea acasă şi se îngrijea ca viaţa să fie frumoasă, primeau din când în când, de la editorul lor (ma rog, aşa era tradus) o cutie cu cărţi, selectate anume pentru ei. Şi, cu respectiva cutie, se închideau în bibliotecă şi luau carte cu carte şi îi tăiau paginile cu un cuţit special făcut pentru asta. Îi invidiam îngrozitor. Şi mi se părea extraordinar să existe cineva care îmi ştie gusturile şi îmi trimite exact ce cărţi îmi doresc.
Între timp au apărut librării în care cărţile nu erau în spatele unor tejghele păzite de nişte tanti, ci frumos întinse pe rafturi, puteai să te plimbi printre ele, să pui mâna pe ele, să le răsfoieşti chiar. Până acum, de câte ori merg într-o astfel de librărie, îmi aduc aminte de cutia de cărţi, biblioteca şi cuţitul de tăiat pagini pe care le invidiam.
Zilele trecute m-am dus în librăria din Titan să-mi cumpăr o carte de F. Dolto pe care o vreau de mult, dar am ezitat, pentru că nu era ieftina si mi se părea ca pot trăi şi fără ea. Dar pentru că mama mi-a dat nişte bani să-mi cumpăr ce vreau de ziua mea, m-am dus şi mi-am făcut cadou toate cărţile ei pe care nu le aveam deja. Îmi plac cadourile fără de care poţi trăi, dar trăieşti mai sărac.
Şi când eram la casă, acolo era, într-un teanc, ultimul roman al Ilenei Vulpescu, Pe apa sîmbetei, pe care mi l-am şi luat, pentru că am citit mai demult Arta conversaţiei şi încă vreo două romane. Cărţile Ilenei Vulpescu au fost pentru mine un substitut al realităţii. Dacă nu îţi plac oamenii pe care îi vezi, poţi citi în ele despre nişte oameni adevăraţi, în cel mai ireal sens posibil.
Am luat-o cu mine în parc şi am citit cât am putut. Şi mirosea a iarbă proaspăt tăiată.
Cartescu 