Cuţitul de tăiat pagini

Citeam când eram mică nişte cărţi în care nişte oameni, cu stare şi cu soţie care şedea acasă şi se îngrijea ca viaţa să fie frumoasă, primeau din când în când, de la editorul lor (ma rog, aşa era tradus) o cutie cu cărţi, selectate anume pentru ei. Şi, cu respectiva cutie, se închideau în bibliotecă şi luau carte cu carte şi îi tăiau paginile cu un cuţit special făcut pentru asta. Îi invidiam îngrozitor. Şi mi se părea extraordinar să existe cineva care îmi ştie gusturile şi îmi trimite exact ce cărţi îmi doresc.

Între timp au apărut librării în care cărţile nu erau în spatele unor tejghele păzite de nişte tanti, ci frumos întinse pe rafturi, puteai să te plimbi printre ele, să pui mâna pe ele, să le răsfoieşti chiar. Până acum, de câte ori merg într-o astfel de librărie, îmi aduc aminte de cutia de cărţi, biblioteca şi cuţitul de tăiat pagini pe care le invidiam.

Zilele trecute m-am dus în librăria din Titan să-mi cumpăr o carte de F. Dolto pe care o vreau de mult, dar am ezitat, pentru că nu era ieftina si mi se părea ca pot trăi şi fără ea. Dar pentru că mama mi-a dat nişte bani să-mi cumpăr ce vreau de ziua mea, m-am dus şi mi-am făcut cadou toate cărţile ei pe care nu le aveam deja. Îmi plac cadourile fără de care poţi trăi, dar trăieşti mai sărac.

0110255

Şi când eram la casă, acolo era, într-un teanc, ultimul roman al Ilenei Vulpescu, Pe apa sîmbetei, pe care mi l-am şi luat, pentru că am citit mai demult Arta conversaţiei şi încă vreo două romane. Cărţile Ilenei Vulpescu au fost pentru mine un substitut al realităţii. Dacă nu îţi plac oamenii pe care îi vezi, poţi citi în ele despre nişte oameni adevăraţi, în cel mai ireal sens posibil.

Am luat-o cu mine în parc şi am citit cât am putut. Şi mirosea a iarbă proaspăt tăiată.

Tristeţea de care fugim

Poate e ceva in neregulă cu aşteptările mele de la aceste cărţi (in acest caz, Cand copilul plânge), dar nu pot spune că am reţinut mare lucru nou nici din această carte. Sunt o gramadă de lucruri de bun simţ, dar în continuare mă simt la fel de incapabilă să ghicesc de fiecare dată dacă plânsul copilului e de foame, de oboseală, de tristeţe sau din alt motiv. Desigur, dacă bebe plânge la două – trei ore după ce a mâncat ultima dată, e oarecum evident că începe să-i fie foame din nou, nu e vorba de a ghici din tonalitatea plânsului, ai cu totul alte indicii. Dacă plânge seara şi ai eliminat alte motive, probabil plânge să se descarce. Nu-ti trebuie o carte despre asta.

Am reţinut totuşi un lucru interesant. Nevoia de a-l face pe copil să înceteze e mai mult a părinţilor decât a copilului. Într-adevăr, câteodată şi noi avem nevoie să plângem şi ne enervează cei care încearcă să ne înveselească cu orice preţ făcând tot felul de ghiduşii, pentru că ne privează de ocazia de a mai elimina din tensiune. Ca părinte (ce grav sună!), pot să înţeleg şi că vrei să nu mai plângă bebe, pentru că eu, cel puţin, simţeam că mi se face creierul terci de câte ori asta mică plângea disperat şi nu reuşeam să mă prind ce vrea sa fac ca să tacă. Trebuie să spun că dacă renunţi la ideea că bebe trebuie oprit din plâns oricând şi oricum, te simţi oarecum eliberat. Desigur, asta nu înseamnă să îl laşi nemâncat, neschimbat, etc. Dar dacă este mâncat, schimbat, nu are colici, nu îi e cald sau frig, îl ţii în braţe, îl legeni, şi el totuşi vrea să plângă, poate e mai bine să-l laşi.